Eram micuța, dar imi aduc aminte foarte bine de Lady. Cățelul bunicii mele. Era un ciobănesc german mare si leneș. Avea acei ochi tipici de cățeluș: căprui si blânzi. Cu toate astea, nu am avut niciodată curajul sa-l ating. Iar pentru a ajunge in gradina eram nevoită sa înconjor toata casa pentru a nu ne intersecta. Trebuia doar sa se uite urat la mine pentru a ma speria.
Lady a murit acum vreo 4-5 ani, iar de atunci pana acum 3 luni n-am mai avut ocazia sa stau aproape de un ciobănesc german.
Ei bine, prietena mea are cel mai frumos câine “lup”, dar cu dințișorii ei micuți si drăguți mi-a rupt blugii recent cumpărați. Vorbesc la feminin, fiindca e cățelușa. Mara.
Nu m-am putut abține si am scos-o in parc pentru a-i face poze. E incredibil cat de repede si frumos creste. O vad aproape in fiecare săptămana si mereu e altfel. Probabil si ea ma vede altfel din moment ce-mi ramân colțisorii ei in toate hainele.
Este imposibil sa n-o iubești.
Giulia Fazakaș 